InonI's first place

NOTE AJUTATOARE:

 

- pana acum apar 7 personaje: GNUM, Bogdan, GUNUM, OM, Ionel, George, Anca in ordinea aparitiei lor in roman.

- actiunea se desfasoara pe 3 planuri la care se mai adauga unul in partea a 7-a

- fiecare paragraf inseamna un alt personaj

- nu exista o ordine a intrarii in scena a personajelor, aceasta se realizeaza in functie de cat de puternica e personalitatea actorilor implicati si de cat de important e ceea ce vor sa spuna ei, asta in ideea sustinerii romanului.

 

Daca se va respecta delimitarea personajelor atunci se va putea citi coerent si astfel aceasta incoerenta aparenta se poate transforma intrun discurs pe intelesul tuturor.

 

 

 

Îmi pare rău!

Niciun timp nu fiinţa. Urma albastră a umbrelor se încolăcea în jurul bălţilor strânse după ploaia de seară. Strada se prelungea dincolo de podul negru preferat de sinucigaşii de lună plină. Mers de câine, târât prin mocirlă. Miroase a hoit în fiecare tomberon verde. Imagini. Doar imagini rupte au mai rămas din drumul meu. Dincolo de pod nimeni nu mai trăieşte. Animalele şi-au închiriat alfabete mediocre prin centrul capitalei. Bună dimineaţa, doamnă! Aş dori şi eu un pachet de Lucky Strike şi o brichetă fără gaz. Păi nu avem. Atunci veţi muri. Peste două zile femeia a fost găsită moartă la capătul podului negru preferat de sinucigaşii de lună plină. Bună dimineaţa, doamnă! Aş dori şi eu un pachet de Lucky Strike şi o brichetă fără gaz. A doua zi la piciorul podului zăcea un trup arzând.

Nici un timp nu fiinţa dincolo de mareea de iarnă. De data asta voi desface universul în două picături pe care le voi sparge în molecule şi apoi în atomi ca să prind fiecare nanoatom, să-l plămădesc cu speranţă şi să fac gunumul care va domina ce va rămâne din oameni. Gunumul va creşte în ghiveci până la vârsta de trei ani şi apoi va păşi în gnum. Gnumul va fi colorat în culorile interzise privirii umane dar va fi vizibil gunumului. <!more>

Bună dimineaţa… Podul… O dată cu răsăritul soarelui când luna moare încă o dată ucisă dincolo de podul negru, îmi aprind ţigară de la ţigară, în speranţa că oamenii vor creşte în ghivece şi vor deveni gunumi. Tramvaiul circulă doar seara, pe timpul zilei trec gnumuri care transportă lumea dintr-un vis în altul. În casă linişte. O ceaşcă de ceai mă aşteaptă sleită să îi satisfac curiozitatea de a-mi pipăi stomacul încărcat de bacterii şi ciuperci intestinale. Mă aşez pe un fotoliu mucegăit de atâtea vise pierdute. Încă o ratare. Am încercat ce era mai negru şi am descoperit ce era mai colorat, dar din culoare nu am reuşit să învii un fluture care să mă facă să mor sau poate să trăiesc într-o veşnicie a uitării. Eternitatea aerului mă înspăimântă. De-atâta vreme şi nu e niciodată alterat încât să ne omoare. Aerul este arma principală a lui Dumnezeu cu oamenii. De aceea, gunumii nu respiră. Aerul lor e visul. Visurile oamenilor.

Cu ani în urmă am întâlnit un gunum mort. A fost ucis de puritatea visurilor unui copil ce credea în bunătatea oamenilor. Azi copilul a uitat să mai viseze. Azi, copilul e gunum. Trăieşte de pe urma visurilor de oameni. Într-o parte de orizont îngerii mor după o zi pe alta. Acolo se nasc gunumi. Primii trei ani trăiesc în ghivece de gnum, apoi se îmbracă cu îngerii morţi şi capătă faţă omenească. Drumul lor spre eternitate trece prin sufletele noastre.

Nici un timp nu mai era dispus să mai acorde o şansă. Oamenii se mişcau prin văgăuni publice. Mi-era greaţă. Îmi este greaţă. Niciun ucenic nu a încercat să spargă bariera dintre om şi gunum. Un puşti a crescut. Apoi al doilea. Şi al treilea… Puştii cresc. Jumătate din ei se grăbesc în fiecare dimineaţă spre podul negru să îşi etaleze eternităţile pe tarabe improvizate din covoare turceşti. Lumea trecea schiloadă în burţi de gnum. Linişte. Corpuri vii. Corpuri moarte. Râmele crescuseră în formă de cai şi niciun univers nu mai năştea eternităţi, niciun Dumnezeu nu mai auzea zgârâiturile celor ce mor. Se murea. Se murea la fiecare pas şi în fiecare zi. Se murea dimineaţa, atunci când roua pălea la frumuseţea soarelui. Se murea seara, atunci când luna moartă mai mişca un deget.

În pat se despărţeau două vise. Care fusese ale aceluiaşi om. Copilul căruia i se furase visul. Niciun vis nu putea fiinţa singur. Melodrama acidulată a suprasentimentalismelor poetice îi zerpezeau buzele. Gunumul s-a ridicat a deschis frigiderul şi a băut un pahar de lapte. A deschis televizorul şi a ucis un om care îşi căuta iubita la din dragoste. Şi-a aprins o ţigară cu bricheta fără gaz iar dincolo de draperie se putea vedea podul pe care treceau maşini albastre şi negre şi gri. La piciorului podului ardeau două maşini albe şi un gunum.

Asta l-a scos din sărite. Şi-a pus paltonul roşu şi a ieşit să-şi cumpere ţigări. Bună… Scenariul vechi nu se detaşa nici de data asta de el. Singur într-un oraş gol se chinuia să îşi găsească calea spre şoseaua de centură. Acolo nimeni nu îl mai putea atinge. În singurătatea lui oamenii erau viermi iar el o fârmitură de pâine la masa unui gunum. Un semen de-al lui. După tot ce s-a întâmplat între ei acum vroia să îl omoare. Lumea nu mai visa. În fiecare noapte se simţea sufocat de nevisare. Laşitatea timpului îi dădea planurile peste cap. Niciun vis, niciun aer, nimic din nimic-ul care l-ar fi putut face fericit. Fericirea, sutele de mii de rânduri scrise despre. Totul i se părea banal. A vrut să construiască un castel din beţe de chibrit, dar chibritele lui erau umede şi nu s-ar fi aprins. A vrut să facă o vilă de carton în care să-şi verse jumătate din pielea scorojită de nesomn, dar nimeni nu mai dădea carton pe bani. Mâncarea era pe sfârşite. Se săturase. Îi era sete. Încă o gură de lapte. Îi era aer. Oamenii mureau pe străzi. Mai erau puţini care visau iar el îi simţea de la o mie de kilometri. Nu mai trebuia să fugă noaptea prin tot oraşul. Acum putea trăi întins în pat. Izolat în garsonieră. Scuipa sânge când picta. Tablourile lui stăteau agăţate de fereastră. Cerul se albea şi se înnegrea la fiecare douăzecişipatru de ore.

Am vrut să mă plimb şi am acceptat propunerea papucilor de seară să îmi alunge monotonia îmbâcsită. Parcul era verde. Copii se jucau. Nu le puteam răpi visele. Le ignoram vederea. Ce putea să ştie un gunum despre copilărie? El nu a stat la pieptul mamei când s-a născut. Nimeni nu i-a învelit picioruşele când în somnul agitat arunca pătura jos din pat. Acelaşi pat din garsonieră. Degetele erau întotdeauna reci. Pielea suptă de apă. Vântul miorlăit la orizont scuipa răcoare în vene. Ce putea să ştie un gunum despre viaţă? Gnumul ia dat mereu o aromă de muşeţel în inimă. O aluzie de portocală şi un gust de scorţişoară. Când a venit vremea să se despartă a plâns. Aşa trebuia. Şi-a scos picioarele din gnumuri şi a plecat. S-a ascuns într-un om şi a plecat. A plâns… dar a plecat mai departe. Acest deja vu nu îl făcea să se răzgândească. Ar fi plecat mereu şi s-ar fi oprit de fiecare dată. În parc lătrau câinii. Iarba miroase a hoit şi a om. A stat prea mult afară. Azi era hotărât. Vroia să se facă scriitor. Să creeze un personaj pe care să îl cheme Bogdan. Să îl crească. Să îi dea visuri. Să îi dea talent. Să îl îmbătrânească. Să îi dea înţelepciune şi-apoi să îl facă nebun. Ştia ce are de făcut.

În patul lui erau aruncate manuscrise. Nu reuşea să scrie niciun rând. Camera de supraveghere îl filma îndeaproape. Nu îmi scăpa nimic. Pe monitorul alb cu gri îi priveam zbaterile geniului. Un gunum devenit aproape om. Totul se datora impermeabilizării cu gnum expirat. Ce îmi păsa mie, eram doar un om de servici care se uita pe furiş la ceea ce se întâmpla în sanatoriu. Dar cel mai mult îmi place să privesc în vestiarul nebunelor. Acolo se schimbă şi apoi se duc să facă duş. Amina e bună tare. A încercat de vreo câteva ori să se sinucidă dar a fost găsită de oameni ai străzii şi au adus-o aici. E blondă, cu ochii căprui. Buza de sus subţire iar cea de jos groasă. Când curge apa de la duş pe ea îşi muşcă buza de jos. Sânii sunt mari aşa cum îmi plac mie. De fiecare dată mă masturbez când ea face duş. E ora opt. E aproape gata. Paznicul e plecat la masă, gardianul face tura.

Un rând. Aş fi vrut să mă dezbrac de toate gândurile şi să ţip de plăcere. Voi începe prin a-mi cere iertare. Nu am ce face. Întotdeauna mi-am dorit să rămână ceva după mine. Atunci când aveam vise vroiam să mă fac mare. Ăsta va fi primul rând. Îmi pare rău! Voi scrie cu negru. Îmi place negrul. Atunci când măzgăleşti un cerc şi începi să îl umpli cu negru pare o gaură. Noapte sub pod e întuneric. De la geamul garsonierei pare o gaură neagră. Iar în jurul cercului negru voi desena alfabetul şi apoi un mod paşnic de a trăi. Poate o lume. Cred că da. Iar Bogdan va plânge în fiecare noapte când îşi va aduce amine de ce s-a născut. Ce distractiv va fi. Dar voi plânge şi eu. Nimeni nu va înţelege scurtăturile pe care mintea lui le va face. Ştiu… îi voi da capacitatea să uite. Să nu… să nu îi pese de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Asta va fi. Bogdan va fi un geniu gunum. Dar nu îi voi spune adevărul. Poate va fi o telenovelă. Da! Cu iz de contemporaneitate expirată şi suprasentimentalisme deşucheate. Poate îl voi face gigolo. Ce tare ar fi! Să moară femeile după el. Şi noaptea neapărat trebuie să plângă. Printr-o situaţie neplăcută îl voi face o parte din câteva cercuri conjugale. Va fi o telenovelă pe cinste.

Dar unde se va turna? Nu e bine. Gata. Mă las de scris. Ori scriu un roman aşa cum trebuie ori… îl omor ca să îl fac din nou. Da asta e. Sunt genial. Lumea va vorbi despre mine. Gnumurimea se va teme de forţa mea angelică şi de extravaganţa simţurilor mortuare. Voi ademeni naşterea într-un colţ şi voi fierbe câteva seminţe de gnum. Îmi voi face implant de ficat să pot scrie şi noapte fără să mă sufere ficatul de oboseală. Atunci vor face faţă la nesomn. Doi ficaţi. Dual Ficat. Super tare!

Îşi strânse lucrurile şi se grăbi să ajungă pe stradă. Lumea protesta în faţa podului. Preoţii miruiau în stânga şi în dreapta. Lunetiştii împânzeau blocurile. Copii pe biciclete dădeau rotocoale. Şmecherii fumau droguri în jeepuri. Poliţia. Habar nu avea că a fost făcută pentru revolte de stradă. Grăbeam paşii. Vroiam să identific cadavrele fumegânde. Niciun gunum. Doar oameni prinşi în burta unui gnumur. Nimic exagerat. Un gnumur îşi pierduse abilitatea de a merge şi a picat de pe pod. Pentru că era îmbalonat a explodat. Se mai întâmplă. Nimic nu e sigur dincolo de podul negru preferat de sinucigaşii de lună plină. În buzunarul drept port întotdeauna un cui. Îl folosesc să închid uşa. Acum mi l-am înfipt în mână în speranţa că nu voi mai simţi nimic. A durut. Nu curgea sânge. Doar câte un vis mai evada din când în când. Miroase a friptură de vise. Ce plăcut! Îmi aduce aminte de acasă. Căldura sobei şi şemineul strâns jumătate în perete. Lemne pline de zăpadă ce se pârlesc. Numai mama nu era. Nici tata. Nu i-am cunoscut niciodată. Gnumul a fost totul pentru mine. Şi azi zăcea jumătate în amintire.

Bogdan se ridică din pat şi pleacă la muncă. S-a angajat într-o maternitate de suflete. Dimineaţa spăla podele iar noaptea vindea la negru suflete. Era prietenul gunumilor. Mai mulţi scriitori au început să scrie despre viaţa lui furtunoasă. S-a scris un roman şi s-a turnat o telenovelă dar el nu vroia nimic din toate astea. Vroia să nu moară. Muncea pentru bani. Banii altora îi dădea o satisfacţie aparte. Se năştea în fiecare zi de salariu. El vroia să devină poet. Strângea bani ca să îşi scoată un volum. Trebuia să fie marele debut. Un gunum care a reuşit să penetreze societatea aberantă a prezentului.

Mi se par atât de bizare şi viaţa şi moartea. Nimic nu poate rezista mai mult de un timp în mine. Iar eu sunt. A fiinţa. Fiire. Tot felul de fiinţări de-astea îmi dau peste cap scara de valori. Mediocritatea absolută manifestată în zonele claustrofobe ale societăţii mă ambiţionează mai tare. Sunt călăuza. Ultimul dintre împăciuitorii raselor. Voi fiinţa printre oameni ca să mă strădui să iubesc. Viaţa e doar un complex. Iubire, amăgiri. Când au apărut oamenii se plictiseau. Atunci a apărut iubirea. Filozofia mea despre viaţă e simplă. Dar atât de complicată pentru muritorii de rând care se zbat între naştere şi dispariţie fizică. Gunumii nu mor niciodată. Când le îmbătrâneşte pielea de om îşi iau alta de la orice colţ de oameni. Nimic nu se schimbă. Totul e simplu. Aberaţiile abstracţioniste ale inteligenţelor cotidiene ne fac să murim. Sau ne fac să nu ne pese. Nu îmi pasă de nimic şi de nimeni. Eu sunt călăuza. Sunt singurul care mai are o şansă, care mai poate schimba ceva în timpul ăsta care se apropie de sfârşit. Voi privi din cenuşa mea cum moare aerul. Cum se destramă orizontul în fâşii imaculate. La depărtarea neagră se nasc gunumii. Gnumul va deveni locul de refugiere. Oamenii se vor omorî pentru o gură de aer din Gnum. Dar oamenii… oamenii nu ştiu că în gnum nu există aer. Pentru că acolo nu e dumnezeu. Şi numai dumnezeu are aer. E arma lui principală. Asta e o poveste a gunumulilor, a Gnumului. Dumnezeu nu iubeşte Gnumul. Şi nici gnumul pe el. De aceea gunumii nu au nevoie de aer. Povestea e mult mai complicată dar e secretul meu. Oamenii pot avea secrete. De exemplu, un pesonaj de roman nu trebuie să îi spună cititorului tot ce are în cap, tot ce gândeşte, ce ar vrea să facă. Aşa şi eu am secretele mele. În felul ăsta mă pregătesc pentru viitorul meu roman. Probabil se va numi GNUM. Va fi un roman de compoziţie în care personajele se vor telenoveliza singure. De ce să mă bag eu în viaţa personajelor. Să îşi scrie singure destinului. Dacă ele vor vrea să vorbească neîntrebate atunci să vorbească. Dacă vor să intervină într-un moment nepotrivit atunci să o facă. De ce să mă supăr eu. Romanul nu e poezie. E ceva mai complicat. Şi aşa voi face. Voi găsi câteva personaje în viaţa reală. Le voi sintetiza în caractere. Le voi codifica în aparenţe şi esenţe iar apoi le voi încercui întrun manuscris. Sau poate voi tasta. Dar cu munca ce fac? Voi scrie în pauzele de masă sau poate chiar după program. Dar nu acasă. Acasă sunt prea multe tentaţii. Dar cu poezia ce fac? Anul ăsta vroiam să debutez. Poate spre toamnă. Întâi să fac rost de bani. Şi între timp voi ajuta caracterele să îşi scrie o carte. Au şi ele dreptul la viaţă. Da. Aşa o să fac. Nimic nu trebuie să mă surprindă. Şi din vânzarea volumului de poezie voi scoate şi romanul. Şi voi primi premii! Dar ce să fac cu ele? Voi câştiga bani! Şi la ce mă ajută? Fericit nu o să fiu… mai bine… doar voi scrie. Mă voi izola în garsoniera mea. Voi privi podul negru şi voi încerca să mor. Voi desface zilele ca de obicei în alfabete expirate şi voi aştepta să îmbătrânesc. Atunci vine înţelepciunea. Iar apoi voi mai scoate o carte. Autobiografia. Voi scrie acolo despre mine şi despre cărţile pe care le-am scos. Cum m-am născut. Ce frumos e GNUM-ul. Tot. Voi împărţăşi lumii adevăratele adevăruri. Voi răspunde tuturor întrebărilor nepuse. Da. Atunci voi scrie Rânduri Goale. În care voi vorbi despre mine ca despre un geniu neînţeles care a încercat să schimbe lumea prin silabe şi prin acele întrebări aberaţioniste despre ocult-cotidianism. Mă voi dezbrăca de alfabete gheto-romane şi voi adopta stilul fluture. Şi când lumea se va plictisi de plictisul meu faţă de impertinitatea cu care îndrăznesc să mă citească, de-abia atunci, va muri omul de vată înfăşurat pe sufletul meu de gnum.

Niciodată nu a fost atâta lume adunată sub podul negru. Se auzeau urlete. Planurile răsunau fără secret. Se declanşase revoluţia gnumiană. Gnum-ul trebuia să cadă. Oamenii vroiai resturile de suflete nedigerate puse la păstrare în Gnum. Venise momentul să scape de dinastia hipocritiană a gunumilor. Nu îi deranja cu nimic. Doar că oamenii nu mai visau. Fiinţa umană devenise sătulă de excesul de negrotisme şi perversităţi divine. Vroia să viseze. Să facă dragoste. Să nu înjure. Vroiau să creadă iar într-un Dumnezeu care stăpânea aerul. Iar pentru asta erau în stare de orice.

Mă plimbam cu mâinile în buzunare. Oamenii mă priveau grijulii. Conspirativ câteodată. Le zâmbeam. Am stat câteva ore încercând să îmi dau seama daca toţi oamenii de sub pod sunt oameni. Dacă mai era unul care visa. Dacă erau toţi fumători. Speranţele au murit. A venit vremea să mă descompun. Pielea asta mucegăită de om a început să mă mănânce. Mă jenează nasul şi urechile au devenit grele. Cred că mi-ar prinde mai bine un orb. Înainte am fost olog. Era bine. Eram mai aproape de Gnum dar în acelaşi timp dumnezeul oamenilor vorbea mai des cu mine. Îmi aduc aminte că sufletul meu a băut nişte lapte cu dumnezeu. Iar el a încercat să mă umanizeze. I-am spus că refuz. Rostul geniilor e să fie genii. Aşa că am preferat să îmi schimb pielea o dată la zece ani decât să fiu om.

Oamenii sunt resturile galaxiei. S-au scuturat ca nişte felinare expirate şi s-au gândit să îşi creeze o viaţă şi un loc pe care să îl numească întrun fel şi astfel a apărut pământul. Atunci nu exista Gnum! Trebuia să îl creez. Dar cu timpul am devenit decât o umbră pentru muritori dar şi pentru nemuritori.

Voi începe să îi povestec viaţa. Unde s-a născut. De ce. Cum. Cine l-a născut şi apoi îi voi face o descriere a caracterului lui. Exact aşa voi face. Când va apărea în roman Bogdan va avea vreo douăzecişicinci de ani. Îl voi face poet. Un poet nebun. Şi chiar mai mult. Schizofrenic. Va fi poetul schizofrenic care va speria fiinţa umană. Vă locui întro garsonieră închiriată de unde va putea vedea podul negru. Va iubi gunumii pentru că îi vor face statui şi îl vor lăuda pentru talentul lui extraordinar. Iar lui îi va place supuşenia lor. Va fi în culmea fericirii când femeile îi vor zâmbi seara. Atunci când femeile îl vor mângâia noaptea când vor face dragoste sau sex. De fapt sex! El nu trebuie să ştie să iubească şi să facă dragoste. El nu va simţi cum cresc florile şi nici când apune soarele sau când lunile în nopţi vor muri sugrumate de sinucigaşii de la podul negru. Am scris doar primul rând din roman. Primul paragraf şi de altfel primul capitol. Aş putea numi cartea GNUM. Ca un omagiu adus gnuminiei în acel loc fabulos. Sau poate cartea va începe şi se va sfârşi cu acelaşi capitol. Îmi pare rău! Sau să fie cartea doar atât. Se va vinde în mii de exemplare pentru că va fi uşor de citit şi se va citi repede. La biografie voi trece viaţa oamenilor. Îi voi trece pe cei cărora gunumii le-au furat sufletele. Lumea va citi romanul şi vor rămâne cu o întrebare. Cine cui cere iertare. Poate lumea cere iertare lumii. Poate Gnumul cere iertare gunumilor. Sau poate eu cer… Gnum-ului că nu am avut tăria să îi urmez calea. Comercializarea sufletelor se fac noaptea. Acolo va fi Bogdan. El îmi va da numele celor care rămân fără vise. Sau voi scrie despre mine. Sau despre el.

Luminile au început să se mişte. Pământul se răsturna în Gnum. Totul se petrecea conform sistemului de vase comunicante. Regula generală era sinceritatea accentuată a nevoilor personale. Cotidianul devenea o parte dizgraţioasă a morilor de vânt. Toţi. Orice rasă aştepta să se desfăşoare manierismele la nivelul antipatico-politic. Totul se rezuma la aşteptare. Aşteptăm. Aştept. Poate voi auzi că războaiele s-au oprit. Ce bine ar fi! Ce bizar ar fi! Lupta nebunilor de clasă se va sfârşi într-un recipient de ţuică. O voi servi înainte de masă. Apoi o supă. O pulpă cu cartofi prăjiţi şi o cană cu lapte cu usturoi, pentru răceală. În garsoniera mea curentul s-a întrerupt. Televizorul îmi e acvariu iar în acvariu stau ultimele volume ale poeţilor. Când mă plictisesc de stat mai citesc o carte. Un poet scos în vreo treisute de exemplare. Sărmanii. Voi scrie o recenzie şi voi mai adăuga pe listă încă un poet care mă vrea mort. Cât de curând voi fi ucis vreo mie douăsutetreizecişipatru de suflete. Următorul e cititorul cel mai înfocat. Poate tu.

Spre seară lumea a început să se retragă spre case. Vântul prezenta amorţeală specifică pământului. Limuzinele încărcate cu şmecheri se deplasau pe bulevarde. Gunumii se ţineau de mână şi vorbeau despre impotenţe scalare. Stelele se pregăteau să ia cina. Luna îşi aşterna covorul turcesc şi aştepta să ia cina. Nimic bizar! Totul devenea o parte din simţirea mea ca om. Ce om? Poate de data asta ar fi trebuit să nu îmi pese. Să mă reped spre zonele neutre ale pământului şi să aştept. Cu aparatul de filmat în braţe poate aş fi reuşit să prind cel mai bun cadru. În exclusivitate aş fi prezentat monotonia gunumilor de-abia treziţi din somnul etern. De fapt, de-abia născuţi. Printre ei un geniu. Singurul geniu făcut. Acela care îşi schimbă pielea de om atunci când îmbătrâneşte. El nu se pregăteşte niciodată de moarte ci de naştere. Pentru gunumii această viaţă cum o numesc pământenii se derula în sens invers. Ei mureau şi aşteptau să se nască.

Anca şi-a terminat duşul. Şi-a schimbat halatul iar acum se îndreaptă spre dormitorul în care îşi va omorî plicitseala jucându-se domino. Eu probabil îmi voi termina tura plângând. În singurătatea mea nimeni nu mă întreabă cum o duc. Nimeni nu mă cunoaşte. Eram doar o pată de cerneală pe un ştat de plată. Când am venit aici saloanele erau aproape goale. Doar câte un nebun mai urla din când în când povestindu-mi despre cel de-al doilea război mondial. La un moment dat a apărut Anca. Mi-a desluşit modul de a umbla noaptea şi mi-a spus povestea ei. Am ascultat-o cu patimă şi cu pasiune. Ziua nu puteam dormi. Zâmbetul ei mă făcea să tresalt din vis. Se întâmplase să rămân fără visuri. Nimănui nu-i păsa de singurătatea mea. Şi de ce i-ar fi păsat. Eram unul din restul. Dar eram geniu în ceea ce făceam. Acum m-am perfecţionat. Nimeni nu dă cu mătura mai bine ca bine. Nimeni nu şterge praful cu talentul meu. După mine se naşte o nouă scenă pe care Anca e liberă să danseze şi să cânte. Glasul ei divin mă face să tremur. Mi se face pielea găină acum, când doar mă gândesc la ea. Viaţa ei a fost precum o bucată de şfoară pe care o înnozi şi iar şi iar… până când nu mai rămâne niciun loc de noduri. Ultimul nod i l-am făcut eu când încercam să o sărut. Era într-un moment de criză. Se credea Gioconda. Am reuşit să îi fac rost de o haină neagră şi de un ruj. Mi-a mulţumit şi apoi mi-a cerut iertare. De ce? Pentur că la starea ei socială nu putea să-şi plece nasul la nimicia mea. Mă privea ca pe un hamster care nu îşi găsea locul în acvariul improvizat de stăpân. Dar nu îmi păsa. Frumuseţea ei… Aş fi putut să o privesc ore în şir. Fără ca măcar să ştie şi fără să îmi vorbească. Întotdeauna pe la ora asta camera de supraveghere e goală. Toţi au alte treburi. Iar cele patruzecişicinci de minute îmi ajung până mâine. Fără să-i văd chipul nu aş putea trăi încă o zi. Talentul ei actoricesc mă înnebuneşte. Posibilitatea ei de a trece dincolo de timp şi de spaţiu. Cum îşi aduce ea aminte de ce s-a născut. Toată fiinţa ei mi se pare extraordinară.

Lumea nu are nevoie de mine. Voi dispărea la un moment dat într-o cenuşă albastră. Sanatoriul nu mi s-a părut niciodată mai alb. În camera mea e cald şi circulă un aer de îngheţată. Când m-a trezit dimineaţă am cerut o cafea. Mi s-a dat doar o felie de pâine şi un ceai fără zahăr. Voi scrie. Voi reclama asta la preşedintele ţării. Dacă mai e cineva sus acolo. Nimeni nu vrea să îmi spună nimic. Am încercat să evadez până la poartă. Să întreb lumea dacă războiul s-a terminat. Dacă revoltele de stradă s-au terminat. Nimeni nu mă lasă.

Bogdan ducea o viaţă din ce în ce mai încărcată. Nu mai făcea faţă nebuniilor interstelare ce îi treceau prin cap. Romanul nici măcar nu l-a mai început. Volumul de versuri a rămas într-un sertar înainte de a pleca de-acasă.

Sunt o fetiţă cu fundiţe. Mama mea când m-a făcut vroia ca eu să ajung vedetă de cinema. La trei ani a încercat să mă omoare.

În garsonieră puţea a fum de ţigară. Manuscrisele au mucegăit de-atâta teamă de a se scrie. Nimeni nu mai vroia nimic de la un gunum aflat în suferinţă. Tainele pe care eu le putea da lumii nu mai interesa pe nimeni.

Îmi ducea viaţa de pe o zi pe alta. Munceau pentru o fărâmă de aer şi o bucată de pâine. M-am mutat de la sanatoriu într-un azil de bătrâni. Făceam ceva pentru moşnegii suferinzi. În fiecare seară le citeam din scrierile mele şi le povesteam cum că voi scrie cel mai tare roman scris vreodată. Acesta se va numi GNUM. Acelaşi rând îl citeam de fiecare dată şi oamenilor le plăcea. De fiecare dată se întrebau cine cui cere iertare. Mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi răspunsuri. Acest deja-vu revenea de fiecare dată. Dar nimănui nu îi păsa ce face un gunum fugit din Gnum. Dar mie îmi păsa. Eram singurul care nu văzuse niciodată acest loc despre care îmi vorbeau fantasmele mele. Dar îl voi vedea. Şi când voi păşi dincolo de poarta lui voi descoperi ce e aşa de fascinant în acest loc. Şi apoi voi scrie despre Gnum. Despre toate minunăţiile pe care le-am văzut. Pentru oameni probabil va fi un roman ficţionalist sau sf dar pentru mine va fi realitatea pură. Dincolo de toate aparenţele care ne înconjoară ceva trebuia să fie real. Puritatea pură despre care vorbesc ei. Oamenii nu mai cred în visuri purificatoare sau în iubire. Singura lor problemă e banul. Trebuie să încercăm să vedem dincolo de fantasmele propriilor idei. Fiinţa umană e doar o parte din angrenajul eternităţii. Nimic nu răsare dincolo de noapte. Şi nici un vis nu rezistă dincolo de podul negru. Acest pod e un simplu pod. Pentru trecători el nu înseamnă nimic. Pentru mine… Eu sunt un trecător care a învăţat să meargă pe acest drum întortocheat. Care a desluşit fiecare ungher al camerei în care stă. Niciun plictis nu mă face să transpir şi nu mă face să îmi pierd răbdarea. Atât alb. Albul devine obsedant. Când am visat sfârşitul lumii zodiile erau îmbrăcate în forme de animale şi urlau pe toţi cerii. Niciun cer din cele cunoscute nu avea nimic împotrivă. De aici se năştea improvizaţia fiinţei umane. Incoerenţa faptelor atrăgeau după sine o coerenţă de invidiat.

Bogdan nu a ştiut niciodată să facă ceva bun pentru el. Tot timpul a încercat să iasă în evidenţă prin nebuniile oligofrene şi schizofrenice pe care le învăţase din cărţile de psihologie. Cel mai bun prieten al său era psiholog. Câteodată chiar el l-a îndrumat pe drumul ăsta şocant al descoperirii schizofrenice. De fapt, ceea ce pentru el era normal lumii i se părea altfel şi deci nelalocul lui. Dar el era hotărât să continuie. Vroia să îşi susţină ideologiile despre viaţă aşa cum a învăţat în clasele primare. Dacă faci ceva atunci trebuie să îţi doreşti să fii cel mai bun în ceea ce faci. Asta vroia şi Bogdan. Îşi descoperise vocaţia. Dar şi drumul pe care avea să meargă în viaţă. Dar drumul ăsta nu e niciodată uşor. Toate ungherele şi toate pietrele pe care le întâlnea în cale îl făceau, de multe ori, să renunţe. Să îşi ia geanta şi să plece în lume. Dar pentru el acest pelerinaj nu era laşitate. Era doar încercarea de a o lua de la început şi de a face încă o dată ceea ce a reuşit de multe ori. Singur într-un oraş gol. Se simţea bine când îşi ţinea iubita noaptea în braţe şi înjura când dimineaţa aceasta nu mai era lângă el. El însuşi era o incoerenţă a trăirilor. El însuşi creea o coerenţă a faptelor. De multe ori se oprea din drum. Mai bea o cafea sau fuma o ţigară. Ştia că dacă va ajunge în Gnum lucrurile aveau să se schimbe. Iar apoi… Ficţionalismul propriu-zis al realismului nu îl speriau. Cunoaştea foarte bine dedesupturile mecanismelor ce se corelau în viaţa asta abstractă. Dar ce putea face el? Nimic. El însuşi un nimic cu rod.

Vroiam să mă împac cu ideea că nu voi termina romanul. Am mai încercat de câteva ori să fac lucrul ăsta. De tot atâtea ori ceva m-a oprit. De exemplu zilele astea mi-a revenit în minte Steihnerd cu jurnalul lui despre fericire. Dar nu am de unde să îl mai citesc. Sau de ce aş face. El e un om. Gunumia nu ştie ce e fericirea. Cartea lui autobiografică nu e decât un îndemn la nebunie. Gunumii nu sunt nebuni. Ei ştiu tot despre viaţă. Nimic nu îi poate surprinde.

Am început să citesc Jurnalul Fericirii. Dar mi se pare simplu. Eu, poetul, eu, omul care e pregătit să înfrunte lumea nu vedeam aşa de limpede. Parcă aş fi un personaj de roman iar scriitorul mă învârte pe toate părţile încercând să scoată ceva din nimicia mea. Cred că trebuie să mă ţin tare. Voi desface oamenii în două imponderabilităţi. Voi lăsa lingăii într-un colţ. Caracteristica lor de fiinţare nu mă interesează. E doar un joc care se vrea a emite pretenţii. Nu mă mai interesează nimic. Nimic. Nimic. Nimic…. Mult nimic. Prea mult pentru un suflet îmbâcsit de atâta zerpezeală suprasentimentalistă.

Anca a crescut la ţară. Acolo unde avea de toate. Dar nimeni nu a întrebat-o vreodată daca se simte bine sau rău. Concepţia despre viaţă era simplă. Se năştea. Muncea. Se mărita şi apoi avea să facă copii, mulţi copii să le ajungă tuturor bărbaţilor din comunitate. Trebuia să fie curva ţăranilor. La birtul din sat era obiceiul paharului. Beţivii violau fetele tinere ca să le iniţieze pentru o viaţă absurdă. Anca a fugit când avea 13 ani. Nimic nu a făcut-o să întoarcă capul. Bătăile părinţilor…

Scria. Scria din ce în ce mai mult. Reuşea să lege fragmentele între ele. Totul i se părea prea simplu şi se întreba de multe ori de ce nu a făcut lucrul ăsta mai devreme. Era atât de bun. Prea bun pentru plebea umană care avea să citească. Scria pseudofilozofie. Ştia că va fi atacat pentru asta dar nu îi păsa. Era convins că dincolo de umbre niciun om nu poate respira adevărul. Nu vor înţelege nimic. Vor da din cap şi vor trece mai departe. Gunumii îi vor face statui, ca de fiecare dată. Dar pe el nu îl mai interesa nimic. Vroia să termine cartea şi să treacă la următorul capitol al vieţii lui. Era momentul să devină actor. Ionel, omul se serviciu de la sanatoriu, îi povestise despre actorie şi în special despre Anca. Au privit-o amândoi la duş. Buza ei subţire l-a emoţionat şi pe Bogdan. Vroia să devină regizor după ce va termina cartea.

Domino-ul a devenit un pretext pentru mine. Satisfac curiozitatea boilor ce îmi privesc spatele gol şi părul umed. Îmi place să fiu admirată. Îmi place să îmi arunc părul pe spate. Dar mai mult îmi place că lor le place de mine. Nu o să capete nicio bucată din mine, chiar dacă aş fi tentată să las amanet vieţii mâna dreaptă.

Excesul de zel mă faceau imperturbabil la fracturismele ontologice şi oligofrene ce se derulau pe o pânză de păiajen amenajată în curtea interioară a firmei. Geamul stătea întotdeauna deschis. Pe-acolo puteam fugi în caz de incendiu şi nimănui nu i-ar fi păsat dacă muream. Ce aş fi făcut întrun colţ de orizont fără o bucată de pâine cu sare. Poet. Romancier. Derbedeu. Nimic… cuvinte… cuvinte care dor. Fiinţa umană a inventat cuvântul din plicitseală. Durează mai mult şi astfel timpul trece mai repede. Mi-aduc aminte când am fost bacterie. Eram singur şi lumea miorlăită în nefiinţă ducea tratative cu Dumnezeu să apară. Lui Dumnezeu îi era frică. Întotdeauna i-a fost frică. Sufletele ce trebuiau să le ia locul bacteriilor erau prea puţine. Atunci Dumnezeu a creat un incubator de suflete. Niciun suflet nu se mai întorcea unde a crescut.

Gnumul se plictisea izolat în eternitate. Suferea de narcisism deşi nu cunoştea noţiunea. Era bigam deşi nu avea organe sexuale. Era tot ce nu avea definiţie. Oamenii aflaseră de mult de Gnum. Şi i-au dat un nume generic poate. Apropiat. Gnom. Astfel a apărut o legendă a oamenilor gnom care trăiau în mijlocul pământului. Falsitatea aceasta l-a supărat pe Gnum, stăpânul Gnum-ului. A tremurat de câteva ori şi a trimis câteva ere glaciare peste fiinţa umană. Dar aceasta a reuşit de fiecare dată să reziste. Gnum era tare necăjit. Nu reuşea singur să-şi ducă opera la bun sfârşit. De aceea el s-a hotărât să cultive gunumi. Să sculpteze gnumuri şi să facă ghivece pentru fiecare acveola bacteorologică, pe care le-a plantat în gnum şi din care au ieşit lăstari, asemeni aracilor de vie, pe care încolţeau muguri de gunumi. Gunumii sunt născuţi din bacterii. Sunt excrementele geniilor fiinţei umane pe care dumnezeu le-a pierdut în umanizare. De-a-lungul timpului Dumnezeu a încercat să îşi repatrieze geniile acasă dar Gnum era mai puternic.

Bogdan nu a devenit un cuceritor. Niciodată faţa lui de copil tembel nu a avut vreo şansă de a prinde vreun înger în plasă.

Iar se joacă în părul meu de parcă mie mi-ar place. Îmi şopteşte despre iubire, despre eternitatea iubirii noastre care va dăinui dincolo de moarte. În sinea mea râdeam. Anca nu era decât o domnişoară care mă iubea fără să îi cer. Bileţele de dragoste. Tandreţuri. Fierbinte. Nimic… nimic… nu simţeam nimic. Eram rece. Aş fi vrut să îi spun să termine. Dar…

De data asta vreau să mă iubeşti. Să mă strângi în braţe strâns şi să nu îmi mai dai drumul niciodată. Mai ştii când ne-am întâlnit. Au trecut 2 ani de-atunci. Pasul meu şiret încerca să te prindă din urmă. Nu ţi-a păsat niciodată de mine şi de ceea ce pot să îţi ofer. Uită-te! Vezi sânii aştia? Nicăieri nu vei întâlni alţii. Şi curul ăsta? Dacă nu mă vei iubi aşa cum merit te voi blestema să nu mai iubeşti vreodată. Iar în fiecare chip ce va trece pe stradă vei vedea chipul meu angelic. Ştiu cât îţi plac trandafirii dar cu ei vei omorî. Nimic nu îţi va rezista. Iar podul negru de jos va fi destinul tău afumat.

Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat. Ţineam strâns manuscrisul ca nu cumva cineva să mi-l fure. Editorul m-a privit ca pe un străin deşi îmi era prieten. Nu citise Gnum. Îmi ştia nebuniile aberaţioniste pe care le etalam în poezie. Arta incoerenţei coerente şi a coerenţei incoerente nu l-a fascinat niciodată. Eram pregătit pentru orice. Nu îmi păsa dacă nu îmi va publica romanul. Şi apoi, de ce ar fi făcut-o. Editurile vor să scoată profit iar un asemenea roman nu ar fi fost vândut în mai mult de 100 de exemplare şi astea cumpărate în mare parte de prieteni. Nu că le-ar plăcea ci mai mult din obligaţie faţă de prietenia noastră. Pentru George Gnum nu reprezenta decât o parte din schizofrenia mea declarată. Era ca o piesă de teatru în care decorul se proiectează într-un virtual incoerent sperând ca spectatorul să gândească. Dar oare spectatorului nu îi va fi lene să gândească. Nu cumva ceea ce caracterizează fiinţa umană este tocmai această lene? Lenea de a gândi şi de a încerca să înţeleagă dincolo de un joc aberaţionist de cuvinte. Oare pe nimeni nu mai interesează ce se ascunde în esenţă?

Nu am înţeles niciodată de ce s-a născut. De ce am ţinut neapărat ca personajul romanului meu să fie Bogdan. De ce? Acum nu îl mai pot stăpâni. Vrea să intre peste mine. Să îmi invadeze mintea gunumică. Nu am scris nimic despre mine. Vroiam să fac o autobiografie sugestivă a gunumilor şi să arat ce înseamnă cu adevărat Gnum….dar…

Esenţă… ce e totuşi esenţa?

Dar… nu mă lasă. Câteodată gândeşte pentru mine. Mă umanizez. Încep să visez. Nu vreau să ajung să-mi însuşesc visurile oamenilor pe care le-am furat şi cele care m-au ţinut în gnumar toată eternitatea asta. Nu mai vreau să explic gunumiei sau fiinţei umane cine sunt. De ce sunt. Unde sunt. De ce am ajuns aici. De unde am plecat. Ce vreau. Toate întrebările astea nebuneşti şi aberante despre mine. Călăuza m-a părăsit. Sângele meu devine concret. Fiecare hemoglobină evadată se transformă întrun concret care mă sperie. Devine un Bogdan. Devin un Bogdan. Un Bogdan pe care nu îl suport. Pe care am vrut să îl creez doar din snobism. Toţi gunumii au câte un Bogdan, eu de ce nu aş fi avut. Dar gunumii sunt puternici. Ei s-au născut gunumi. Eu am devenit gunum. Dar ei nu şi-au dorit asta. Eu da… şi atunci… de ce mă plâng. Am dorit să fiu gunum să să văd Gnum-ul. Trebuie să-mi caut drumul spre Gnum. Acel loc care nu a fost văzut de oameni. Pe care l-au confundat şi în care au hotârât să aşeze nişte chestii care să poarte numele de gnom.

Nu mă putea speria. Trandafiri, chestii de-astea şi dulcegării exagerate pentru timpul nostru postdecembrist şi postintegrare erau prea multe. Nu mai plecam de mult capul la ameninţări sau la sclavagisme. Eram propriul meu sclav şi eram în stare să mă torturez dacă ceva din planul meu nu se realiza la timp. După atâta timp, nu pot concepe de ce etrnitatea a apărut fără mine, de ce viaţa sau gnumarul a apărut fără mine. De ce se numeşte dumnezeu Dumnezeu şi gnum Gnum. Toate ar fi trebuit să poarte un singur nume. Bogdan. Era singura alternativă. Singura soluţie care trebuia găsită. Toate celelalte lasă loc interpretării… astfel… nimic din ce e adevăr nu e adevărat iat toată minciuna are loc de cinste întrun cotidian pe care oamenii îl numesc viaţă, într-un gnum pe care gunumii îl numesc gnumar.

Niciodată nu a existat gnom. Iar gnomul nu e gunumul.

Aparenţă şi esenţă. Incoerenţă de viaţă pe care oamenii o socotesc coerentă. Prin simplu fapt că se nasc şi trăiesc întro aparenţă continuă asta nu înseamnă că au şi de ce să o facă. Fiinţa umană e limitată la 3D. Gunumii văd dincolo de tot.

George a citit manuscrisul şi cu lacrimi în ochi m-a sfătuit prieteneşte, din punctul lui de vedere, că ar fi mai bine să nu îl public. Voi fi ignorat. Oamenii vor începe polemici despre dumnezeire şi despre gnumurie.

Asta ar fi o impertinenţă din partea lui Bogdan. Cartea asta nu are ce căuta în literatura omenească. Ne face limba praf. Ne schimbă scările de valori. Cum am putea noi să vedem dincolo de ce ne e permis să o facem. Şi-apoi. Nu va strânge niciodată atâţia bani ca să îşi permită şi promovarea cărţii. Visează aşa cum visează oamenii în general. Cred că pot mişca munţii din loc. Dar… aş vrea sincer să reuşească că mi-e prieten. Dar nu îmi pot pune scaunul la bătaie pentru asta.

Mi-am adunat în grabă manuscrisele, câteva haine, cele mai vechi. Speram că mă voi întoarce. Mi-am aranjat costumele în dulap. Le-am acoperit cu pungi de plastic să nu se aşeze praful pe ele şi am plecat. Nu am lăsat dezordine. Mi-am plătit chiria în avans pe 3 ani, sperând că mă voi întoarce să spun lumii adevărurile.

Dacă aş crede lumea când spun că gnomul e acolo. Atunci romanul meu nu ar mai rost. E o legendă şi atâta tot. Când se va întoarce din pelerinaj va înţelege că totul e decât un joc. Nebunia m-a făcut să induc reuşita în suflet. Eram în stare să îi fac eu bagajul şi să îi spun du-te, trebuie să vezi pentru ce trăieşti. A fugit… aşa a făcut mereu. Întotdeauna i-a fost frică de necunoscut. Da, vorbea despre el şi ţinea prelegeri despre faptul că trebuie să ne cunoaştem originile, să încercăm să aflăm, să ne aventurăm pe căi necunoscute… şi toate lucrurile astea… dar, în adâncul sufletului îi era teamă. Încerca să nu creadă că încă o ratare îl distruge. ce va face atunci? Dacă e să fie om, ce îi va spune lui dumnezeu când se va întâlni cu el? Dacă e să fie gunum, ce îi va spune gnum-ului când nevoit să îşi schimbe pielea de om va poposi la poarta lui cerându-i încă o viaţă în gnumuria lui.

Trebuia să aleg. Niciodată nu mi-a plăcut să aleg. George nu mi-a publicat romanul. A zis că e mai bine pentru mine să plec şi să îmi descopăr cu adevărat vocaţia. A fi scriitor nu e de mine. Cică mi-a spus toate astea prieteneşte. Cum mă puteam eu privi dimineaţa în oglindă şi să îmi spun că eu nu mai sunt ceea ce vreau să fiu. Că a murit călăuza din mine, că a murit orice speranţă. Astfel am hotărât să plec. Vroiam să găsesc Gnum-ul. Pe Dumnezeu îl găsisem. Am băut un pahar de lapte cu el. Nu mi-a spus nu pleca. Dar nici să mă duc. M-a lăsat să aleg. Nici măcar nu a încercat să mă convingă că în afară de el nu mai există altceva. De fapt, nici măcar nu mi-a spus că el e Dumnezeu. Eu am vrut să cred asta. Iar pentru mine el e Dumnezeu. Dar pentru mine, Gnum există. Trebuia să mă conving. Gnum nu a venit la mine când aveam nevoie de el. Inima mea continua să creadă că există.

Timpul a uitat să mai fiinţeze. Sinucigaşii îşi aşterneau în fiecare dimineaţă eternităţile la uscat. Nu mai vedeam rostul… Devenise o rutină, eram conştient dar o acceptam cu zâmbetul pe buze. Pierdusem. Pentru prima dată în gnumur pierdusem. De fapt, cred că eram singurul gunum care a pierdut ceva. Eu îmi pierdusem timpul. Mă umanizazem. Visam şi credeam în basme. Mă îndrăgosteam în fiecare zi. Iubeam ca oamenii. Făceam dragoste. Învăţasem că oamenii nu sunt aşa cum credeam eu că sunt. Ei sunt simpli. Iar simplitatea lor mă fascina. Le radiografiam sufletele şi încercam să le dau puţină lumină din interiorul meu. Dăruim. Iubeam să dăruiesc. Lumea nu ştia de unde primeşte. Devenisem un Moş Nicolae al timpurilor moderne. Le învăţasem tradiţiile şi obiceiurile. Mi-am asumat rutina lor. Le-am luat tot dar am încetat să le mai fur visurile. Câteodată din prea plinul meu le dădeam vise.

Ieri am aflat că sanatoriul trebuie închis. A fost revendicat. Iar toţi nebunii şi personalul trebuiau să îşi găsească alt loc. În oraş nu era loc. Un om de afaceri a donat un teatru vechi care se afla dincolo de podul negru. În fiecare dimineaţă o să trebuiască să trec pe sub el şi să miros trupurile arse, sângele coagulat, nebunia sinucigaşilor de lună.

Am vrut să împărtăşesc drumul creaţiei cu Dumnezeu, să îi dau puţin din eterniatea mea iar el să îmi dea din visurile lui. Acele singularităţi care ne diferenţiau. A refuzat. Când am creat Gnumul trebuia să poarte un nume şi i-am dat numele meu. Dumnezeu a creat Pământul. Ne urmăream în momentele de criză şi din când în când ne mai ajutam. El mi-a propus ca gunumii să vină pe pământ. Se săturase de excesul de oameni care visau. Eu i-am redat câteva genii pe care le furasem întrunul din războaiele pe care le-am avut. Toate erele glaciare au fost câştigate de mine. Recunosc! Am trişat. Mituisem câţiva îngeri cărora le-am oferit şansa să se afirme în artă. Gheţarii sunt operele lor, dar sclipirea de geniu a fost când au creat polul nord şi polul sud.

Romanul nu era ceva concret. Nu se putea înţelege de muritori. Printre rânduri se aduna praful societăţii. M-am izolat mereu de lume ca să scriu. Am fugit de gunumi ca să nu-mi revendice gunumia ce fierbea în mine. Aparenţa trupească m-a ajutat să străbat timpul. Am văzut vomele creatorilor noştri, am văzut orgoliile care i-au despărţit şi nimic din toate astea nu mă atrăgea spre o identitate. Eram un gunum în simţire şi în trup uman dar raţionalizarea şi conştientizarea mă făceau om.

Mi-e simplu să fiu om. Dacă Dumnezeu m-ar fi făcut geniu atunci nopţile deveneau punţi inconştiente către universul gnumic unde nu se întâmplă nimic. De fapt se întâmplă dar pentru oameni nu contează. Rutina ce mă umanizează îmi dă satisfacţia trecerii timpului şi regretul că în curând voi deveni nemuritor. Un înger sau un gunum. La poarta Gnumului se destramă conceptele despre moarte, despre viaţă, Dumnezeu sau fiinţare. Pentru noi oamenii aparenţa în care trăim ne izolează în viaţă.

Eram pregătit pentru început sau pentru un final tipic americănesc. Un acel happy end de care nu mai putem scăpa. Ce e drept, era romanul meu. Bogdan nu era decât un personaj care avea impresia câteodată că îmi poate scrie cartea. Şi măcar de ar fi singurul. Romanul trebuia să se termine. Sau măcar primul capitol trebuia să se termine. Bogdan a plecat în pelerinajul absolut către nefiresc, către nerutină. Acest nou îl aducea pe el întro imponderabilitate umană, o descentralizare a verticalităţii religiei pe care o urma. Îmi e totuşi greu să îi arat Gnumul lui Bogdan. Gura lui spuracată va înnegri colţurile. Spaimă dar… nimic nu e secret pentru eternitate. Cu toate că eternităţile se împart în eternităţi şi de fapt fiecare eternitate are la rândul ei o eternitate. Dar eternitatea majoră? Da, a trebuit să poarte şi ea un nume şi atunci oamenii i-au spus Dumnezeu iar gunumii Gnum. Pare o poveste science fiction dar e o realitatea dedublată. Personajele care au tupeu să îşi etaleze vieţile în paginile romanului nu sunt decât oameni cărora le-a fost furată identitatea. Prietenii mei nu au aflat încă că în spatele costumului de om se ascunde o făptură de care s-ar speria. E mai bine aşa! Nimic nu e corect. Singura diferenţă dintre viaţă şi gnumurie e reperul. Fiecare se raportează la altceva. Scările de valori sunt schimbate. Şi noi, gunumii, suferim de orgolii false şi de ipocrizii subaxiologice. Şi noi ne zbatem între a trăi după principii sau a face compromisuri. Şi noi trebuie să alegem!

Mi-e greaţă de lume, de tot drumul ăsta către scop. Dumnezeu sau… cine ştie… poate Gnumul… mi-a dat doar cadrul. Un cadrul aleatoriu, de cele mai multe ori încâlcit spre fantasme sau amintiri. Spaţiile verzi sunt roşii şi incoerenţa paşilor se vor coerentizaţi întro aparentizare speculativă demnă de revolte glaciare. Poate niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva decât ceea ce am ajuns. Sau poate zbaterea asta interioară care se incoerentizează întro formă coerentă numită viaţă nu e decât o stare hibernală de gunumie. Asemeni drumului către Meca, drumul meu spre Gnum. Deja-vu sau poate imaginarea unor trasee de o imponderabilitate rozalie! De ce rozalie? De ce imponderabilitate? Poate că ceea ce am învăţat ca om îmi va folosi întrun război intraspecii, moment în care voi fi nevoit să trişez. Trişatul, mârlănia toate aparţinând unei specii pe cale de dispariţie – omul. Sau care de fapt… dispare mereu. Niciodată nu se opreşte din drumul spre moarte şi niciodată nu fuge de ea. Atât de ciudat mi se par trăirile astea acum după ce am trecut pentru o fracţiune de etern prin eternitate. Gnumul e singura religie care te eternizează. Oamenii devin amintiri care se ascund prin poze, albume sau în rânduri aruncate prin jurnale pudice. Se păstrează aparenţa unei fiinţe umane care a existat cândva în sufletele noastre. Eu nu l-am cunoscut pe Iisus. De ce eu ca om trebuie să cred amintirea vie care a trecut prin minţile oamenilor? Aparenţă totală, o sfidare a liberului arbitru. În schimb Gnumul îţi oferă eternizare. Toată esenţa trăirilor se transpun întro aparenţă nesemnificativă care se poate modifica după gustul fiecărei entităţi gunumice. Eu, devenind gunum, sătul de moaca expirată a unui trup întâmplător voi omorî un om, sugândui cu pasiune criminală visele, şi astfel îmi voi dezvolta aparenţa întro metamorfoză eternizabilă. Va fi prima crimă, primele vise asimilate…

Patul miroase a praf şi a sânge de vise. Geamul nu mai are nimic din strălucirea noului. Ce să fac? Unde să mă mai ascund? Sunt sătul de toată fuga, de tot drumul care mi-a tocit tălpile, de toate rândurile astea care mă epuizează. De ce am vrut să scriu un roman? Unde vreau să ajung? Nu îmi mai aduc aminte de nimic, nici măcar de nebunia orelor târzii când ucideam cu gândul copiii care se jucau pe lângă podul negru. Amintirile au devenit amintiri. Eternizarea se adânceşte în ceaţă. Fiinţarea îmi aruncă momeli drept cugetare. Aparenţă, esenţă, cuvinte false, pudisme, ipocrizii, laşităţi, şulfisme… toate, tot universul umanizat mi se înfundă în neuronii bulversaţi de o realitate aparentizată în viaţă.

Calea dreaptă este calea spre mine! Tufişurile în care se mai pişă câinii câteodată sunt momeli. Bea apă! Gustă sinceritatea deformată de sclavagisme! Dumnezeu şi viaţa sunt gustări la micul dejun. De aici începe eternitatea!

 

Am îmbătrânit. Numele meu este Bogdan şi până mai ieri mă jucam cu praf şi îmi puneam nisip în părul creţ. Nici amintirile nu mai rezistă timpului. Nici ridurile nu mai fac faţă timpului. Iubita! Trece mereu şi rămân amintiri care pleacă şi ele. Fiecare a lăsat un paragraf în roman dar niciuna nu şi-a terminat capitolul. Îmi pare rău! Toate personajele romanului au conştiinţa încărcată. Le pare rău! Gunumul nu a respirat niciodată! Îi pare rău că nu respiră. Omul regretă viaţa banală. Ionel că nu şi-a urmat visul de a deveni regizor frecând podelele sanatoriului. Anca că nu moare mai repede. George că mă cunoaşte. Iar Gnumul competiţia prostească cu Dumnezeu.

Zeule Dum cred că a venit vremea să ne împăcăm şi să împărţim eternităţile astea banale. M-am săturat de joaca asta! Ce părere ai dacă ne-am juca “Nu te supăra frate!”? Dacă dai o bere cred că te-aş putea lăsa să şi câştigi. Răspunde! A, da… am uitat că tu nu vorbeşti niciodată. Nici nu-ţi cer dovadă pentru că apoi ceea ce voi simţi nu va mai fi credinţă.

Dumnezeu m-a căutat mereu dar niciodată nu am stat să îl ascult. Mă plimbam pe lângă podul negru şi omoram oamenii pentru că asta vroiam. Îmi place să ucid dar îmi pare rău că o fac. Câteodată mi-e sete! Alteori foame. Iar noaptea când vârcolacii se scarpină eu scriu. Îi scriu Gnumului un roman. După ce l-am făcut pe Bogdan schizofrenic aş vrea să îi dau o iubită care să moară întrun accident de maşină. Dar nu ştiu cum să le fac cunoştinţă. Nu sunt romantic iar negativismul e ceea ce mă caracterizează. Îmi pare rău că nu pot simţi mirosul ploii, mirosul femeii, mirosul depravării – ceea ce caracterizează fiinţa umană.

Ieri mi-am adus aminte cum am cunoscut-o. O camera mică, un birou, lume multă şi zâmbete de copil rebel. Purta o şapcă cumpărată probabil din europa şi nişte tenişi primiţi de pomană. Am ignorat-o. Restul s-a dovedit a fi dragoste sau iubire sau ceva de care eu aveam nevoie. În acea noapte a plecat să cumpere ţigări. Un pachet de Luchy Strike! A trecut pe lângă podul negru şi a fost lovită de o maşină. Mâine se împlinesc 7 ani de doliu.

Se gândea cum să devină cunoscut. Ce să facă! Şi atunci s-a hotărât să scrie poezie pentru că îi era la îndemână. A început aberând pe diferite teme postmortem, asta era ideea lui despre postmodernism şi căcaturile care era în jurul lui. Mereu îmi spunea: “George, eu voi fi mare, atât de mare încât lumea îmi va face un sanctuar şi se vor închina la picioarele mele. Vor pleca în pelerinaje spre mine din toate colţurile lumii şi îmi vor aduce daruri şi mă vor ruga să le spun viitorul.” Nu aveam cum să cred tâmpeniile pe care le debita. Era beat! Îi plăcea să bea. Iar ultimii 7 ani el nu mai exista ci vorbea alcoolul. “O să îl demasc pe Dumnezeu. O să vezi. Dumnezeu nu există. Există ceva care se numeşte Gnum. Ca să înţelegi tu… Dumnezeul lui Dumnezeu e Gnum. Pe el dacă ajungem să îl cunoaştem şi să îl descoperim putem să fim fericiţi. Eu am ajuns aici pe pământ ca să ajut oamenii dar ei sunt dobitoci şi nu înţeleg mai repede cine sunt eu. Trebuie să le demonstrez că eu sunt moştenitorul Gnum-ului, eu sunt cel care va conduce lumea asta împuţită formată din oameni şi gunumi.” Îi dădeam dreptate în speranţa că va obosi vorbind. Aşa e de când a murit Anca. A iubit-o mult. A convins-o de rădăcinile lui superioare chiar şi lui Dumnezeu dar acest lucru i-a fost fatal. Ultimii ani i-a petrecut întrun azil.

Anca!!!???? Unde eşti! Mai am puţin şi voi declanşa nebunia umană şi gunumică. Voi demasca toate fiinţele şi mă voi duela cu Dumnezeu să îmi dea ce îmi aparţine. Lumea. Asta e lumea mea primită moştenire de la Gnum. Am îngenuncheat forţele malefice ale zeităţilor greceşti, romane, dacice iar acum a mai rămas cel mai mare infractor: Dumnezeu. Lumea e a mea şi nimeni nu mă poate opri. Iubirea mea, cât de curând te vei întoarce lângă mine.

Mi-e simplu să fiu om. Poate că menirea oamenilor e să fie oameni. Îmi place să fiu banal cum spune Bogdan. Acest banal caracterizează fiinţa umană. Mă trezesc dimineaţa, mă sui în maşină, plec la servici, mă întorc, mănânc, mă uit la televizor, fac duş, fac sex cu nevasta, fac duş, dorm, visez şi apoi iar mă trezesc. Erau nopţi în care credeam că nu voi mai deschide ochii dar m-am înşelat. A trăi e cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla.

Oamenii… nu există. Sunt iluziile mele. Ei vor dispărea când vreau eu.

După câteva capitole în care am încercat să stăpânesc furia lui Bogdan pentru oameni şi omenire, am ajuns la concluzia că cel mai bine e să îl las liber aşa cum sunt şi celelalte personaje, întradevăr personaje fără personalitate. Gnumul a auzit de romanul meu şi a trimis spioni. Eu mă port normal, ca un gunum întro lume de oameni. Dacă se supără şi îmi dă semne de neplăceri voi fi nevoit să îş omor pe Bogdan înainte ca acesta să îşi pună în aplicare planul. La proces, acum 7 ani, a negat implicarea în uciderea Ancăi, caz rezolvat drept accident. Ea trebuia să fie ucisă de o maşină aşa cum am gândit eu romanul. El a fost cel care a trimis-o pe Anca să ia ţigări şi tot el a lovit-o. Credea că ăsta e destinul lui, aşa trebuia să se întâmple. A fost punctul în care l-am scăpat din mână. De atunci… a devenit moştenitorul Gnumului. De-asta spionii mă caută. Se pregăteşte să cucerească lumea. Dacă e nevoie îl voi opri înainte să descopere adevărata faţă a Gnum-ului, să descopere lumina fără de care nimeni nu poate trăi.

 

Îmi plac femeile albastre ce se plimbă prin parcuri la braţ cu bărbaţi negri. Limba lor ascuţită şi legănatul feselor stârnesc hormonii. Niciodată nu mi-a plăcut să ascult soarele sau să îmi fac de cap în cadre romantice. Mi se pare atât de haios să te linguşeşti lângă o femeie şoptindu-i fel de fel de cuvinte de ţi se zerpezesc dinţii. Nu înţeleg de ce s-a inventat romantismul, florile şi neglijeurile. Anca nu era decât o muiere împuţită ce vroia să-mi distrugă spiritul creator. Dacă nu o omoram deveneam un căţeluş care trăgea căruţe de bălegar din care hrăneam gunumii. Fiinţa umană în plina ei depravare urcă scări sociale fără a privi înapoi. Despre mine numai de bine. Curând voi termina romanul şi voi căuta o editură să mi-l scoată. De ce nu? E cel mai tare roman care a apărut pe la noi în ultimii zece ani. Prietenii mă cred ipocrit, duşmanii respectă indiferenţa cu care îi tratez. Şi întotdeauna e vorba despre mine, despre persoana mea supremă care e pregătită să debiteze vocabulare despre eternităţi şi nefiinţe.

Aveam doar 14 ani când m-am îndrăgostit prima data. O chema Anca.

Când sunt supărat vorbesc despre femei. Despre ideologiilor lor banale şi abstracte despre căcatul ăsta de viaţă sau gnumie sau cum o vrea fiecare să o numească. Pentru mine nu e decât o umplutură de căcat prelinsă dintrun butoi centrifugal ce serveşte la extagerea mierei din fagure. Omul e un idiot. El vedea în Anca un înger. Prostii! Era doar o nimfomană ce de-abia aştepta să şi-o tragă. Dar el nu, că e firavă şi inocentă. Dacă nu eram eu cred că murea fată bătrână, scorpia dracului.

Am încercat tot ce am putut să o ţin lângă mine. Dacă nu era Bogdan cred că trăiam fericiţi până la adânci bătrâneţi. Asa sunt eu: romantic. De fiecare dată îmi aduc aminte cum mă ţinea în braţe şi mă săruta, cum îmi desena fluturaşi pe asfalt. Şi cerul era mai albastru cu ea şi apa mai limpede…

Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Bogdan. Mi-a sedus iubita, a făcut din ea o cârpă de şters pe jos iar apoi a lăsat-o să zacă prin parcuri. Nu i-a dat nimic. Apoi a venit la mine: “George, te rog eu… ai grijă de ea. Îmi pare rău de ce am făcut. O să îţi fac un cadou, ceva de care ai nevoie. Fericirea Supremă! Ai răbdare şi vei avea ce nici n-ai visat.” Eram beat şi am acceptat. Acum nu pot să dau înapoi.

Îmi place să ucid! Vise, speranţe… pentru că trupul nu contează, e doar o bucată de carne prinsă de nişte oase ca să ne ajute să ne depravăm. Iar femeile sunt cele care creează acest disconfort al fiinţei, acest dezechilibru universal. Femeile ar trebui interzise de pe faţa pământului. Pentru ce îmi trebuie mie o femeie când depravarea supremă o am când ating Gnum-ul. Când aerul gnumic intră în vene! Niciun orgasm muieresc nu mă poate satisface. Nu iubesc femeia, mă folosesc de carnea lor să-mi curăţ cufărul de aur care mă învăluie, să îmi lustruiesc aureola de sfânt. Gunumul suprem asta îmi doresc! Când voi termina cu lumea asta dumnezeu îmi va ciuguli suflete din palmă.

După ce termina duşul îşi lua maimuţoii de pluş şi înfigea creioane în ochi şi în inimă. Doctorii au spus că în felul acesta îşi manifestă dispreţul pentru ceea ce i-a plăcut la Bogdan. A stat la noi destulă vreme ca să ajung să o cunosc. Mereu o priveam cum face duş şi îmi plăceau sânii ei rotunzi şi fermi şi fesele tari. Aş fi vrut să o iau de nevasta, dar când s-a făcut bine s-a întors la Bogdan iar eu am rămas cu mopul şi găleata. El nu merita aşa femeie. S-a dus săraca, atât de tânără. Nenorocitul! Că dacă pun mâna pe el îl omor.

Nu.mi plac oamenii! Îmi pare rău că nu pot termina romanul ăsta mai repede. Să demonstrez Gnumu-lui şi lui dumnezeu că eu sunt Profetul, eu sunt cel eternizat să plămădesc gunumia.

Bogdan a început să monopolizeze romanul, totul ar trebui să se întâmple ca el că aşa vrea el.

Voi omorî lumea.

Dar eu sunt cel care are forţa de a dicta. Deja începe să mă plictisească această atitudine iar ceea ce am scris în ultimele pagini mi se pare o aiureală, cred că am să le rup. Nu mă mai caracterizează aceste rânduri. Vroiam ca acest roman să fie unul social, despre prietenii mei şi despre ceea ce au păţit ei. Câteodată îmi doresc atât de mult să respir, să simt şi eu depravarea fiinţei umane.

Acest roman va deschide calea spre Gnum, acolo unde fericirea nu e condiţionată de iubire şi împliniri prosteşti, aşa cum fiinţa umană are.

Aş renunţa la eternitate pentru fericirea lumească, pentru o gură de oxigen. Să respir!

Cât de banal, să respiri! Gunumule… e timpul să dispari. E romanul meu şi fac ce vreau în el… E atât de distractiv să distrugi vise şi cărni. De acum, eu sunt cel care face legea aici. Gunumule eşti penibil. Mă laşi cu problemele tale existenţiale despre lume şi despre a respira sau a fi. Eternitatea contează! Forţa! Puterea! Voi avea puterea pentru a desfiinţa viitorul. Asta contează!

Bogdan e timpul să mori!

Să mor? HA… mă faci să râd. Eşti penibil. Tu? Să mă omori? Tu nu eşti în stare să omori muşte. Eu sunt cel care a omorât şi nu mi-e frică de carne moartă şi nici de chestii inexistente cum eşti tu. Nu ştiai? Eşti doar imaginaţia mea bolnavă! Ha! Zilele trecute i-am dat raportul Gnumu-lui şi i-am zis că stai în calea mea iar el mi-a zis să te distrug. Aşa că… pa

Nu are rost să intru în polemică cu tine în gândurile mele. Eu te-am creat pe tine. Cum ai putea tu să mă distrugi! Eşti opera mea

Şi dumnezeu a creat oamenii iar oamenii îl distrug pe dumnezeu.

Vorbeşti prostii. Eu nu îl cunosc pe dumnezeul oamenilor, doar ce am învăţat de la voi. Ştiu că Gnum e prieten oarecum cu Dumnezeu şi că îşi dispută anumite eternităţi şi fiinţări dar nu cred în dumnezeul acesta. Aşa că te rog să laşi poveştile pentru puştoaicele tale.

Puştoaice? De-asta vrei iubire şi să te înmulţeşti cu ele? Eşti un ipocrit, asta dacă ştii ce înseamnă ipocrit. Mincinos! A, am uitat să te întreb, când ai învăţat alfabetul nostru de îţi permiţi să ne defăimezi în asemenea hal?

Eşti tâmpit. Tu ai vorbit despre desfătarea lumească şi depravarea sufletească. Nu îţi înţeleg tupeul de a mă trata ca pe un copil de joacă în spatele blocului.

Păi asta eşti. Un analfabet care zilele trecute a descoperit un site literar, s-a apucat de scris şi acum are pretenţii de mare scriitor. Mă laşi! Unde sunt abecedarele despre fiinţare de care vorbeai, unde sunt eternităţile abstracte şi irefutabilele speologii definitorii pe care le speculai în pseudoliteraturile virtuale. Aşa că nu îmi vorbi tu mie despre ce am făcut.

Te las! Nu am de ce să mă justific în faţa ta. Eu sunt scriitorul Gnum-ului iar tu doar un personaj care a fost lăsat să îşi dea cu părerea şi reţine “să îşi dea cu părerea”. Uiţi când te-am scos din praf că erai plin de căcat. Te-am spălat şi te-am înfiat. În loc să îmi zici tată vrei să mă omori. Orice tată e depăşit din multe puncte de vedere dar asta nu înseamnă că fiii trebuie să îl trimeată mai repede la groapa leşurilor galactice, unde sufletele se împerechează cu timpul dând naştere acelor eternităţi cântate de poeţi şi scriitori şi râvnite de oameni ca tine, fără inimă, renegându-şi fiinţarea de om.

Suprasentimentalisme şi vorbe goale, aşa cum ai făcut întotdeauna, încerci să mă abureşti că mai există o şansă, dar ştim amândoi că nu e aşa.

 

Comments(0)